Peste 22.000 de ucraineni au trecut ilegal frontiera în România, pentru a dezerta din armată sau pentru a scăpa de mobilizare. Un sfert dintre aceştia au urmat un traseu periculos prin munţi. Ceilalţi au ales să traverseze înot râul Tisa, scrie în preambulul reportajului său Fabien Magnenou, trimis special în Maramureş al France Télévisions. Feţele lor sunt marcate de oboseală, dar cei doi tovarăşi sunt în viaţă. Roman (nume fictiv - n.r.) îşi scoate în grabă cizmele, căptuşite cu pungi de plastic. „Sunt din Poltava”, declară el, scoţând din buzunar o insignă a forţelor armate ucrainene. Acest tânăr tocmai a trecut ilegal frontiera în România, cu preţul unui drum chinuitor. Cu câteva săptămâni în urmă, el lupta încă în Donbas ca lunetist. Tovarăşul său, Mihaïlo, pare pierdut. Ochii lui trădează greutăţile din ultimele zile, acolo sus, în munţi. Cei doi ucraineni au fost reperaţi dimineaţa, după ce cea mai mare parte a expediţiei lor s-a desfăşurat prin lanţul muntos al Carpaţilor. Preluaţi de serviciile de urgenţă, aceştia au fost duşi la poliţia de frontieră, unde au fost informaţi că au intrat ilegal în ţară. Şi dacă din satul Poienile de Sub Munte vârfurile înzăpezite par maiestuoase, ele ascund şi nenumărate capcane. Cei doi fugari nu ştiu încă, dar un grup de salvatori a petrecut toată noaptea pe înălţimi, strigându-le numele în întunericul nopţii. Era în jurul orei 23.00 când alerta a fost dată prin telefon din Ucraina. Fratele lui Mihailo a dat serviciilor române de urgenţă coordonate GPS aproximative şi probabil învechite, totodată proferând ameninţări, dacă nu fac nimic. Serviciul de salvare montană Salvamont Maramureş nu are nevoie de acest tip de presiune pentru a lua cazul în serios. De la începutul războiului, membrii echipei sale au salvat deja peste 250 de dezertori ucraineni în cursul a 200 de misiuni montane. Trei salvatori au pornit imediat să abordeze traseele înzăpezite cu ATV-ul lor zumzăind în noapte, urmaţi de un 4x4 robust al poliţiei de frontieră. Cele două vehicule s-au oprit de trei ori pentru a declanşa sirene puternice şi a-şi semnala prezenţa la sute de metri în jur. Niciun răspuns. Doisprezece kilometri mai departe, grupul a fost nevoit să continue pe jos, mai întâi pe cursul unui pârâu îngheţat. Pe cât de lină, pe atât de perfidă, zăpada le înghiţea picioarele fără avertisment, la fiecare douăzeci de metri. Lucrurile se complică şi mai mult pe măsură ce te apropii de graniţa cu Ucraina, unde zona este segmentată de râpe insesizabile, ascunse sub o pătură albă. Mihai Cantea şi camarazii săi, ca nişte capre negre, urcă în linie dreaptă pereţii abrupţi. După două ore de ascensiune, bărbaţii de la Salvamont fac o pauză. La punctul de informare, aflat la aproximativ 700 de metri de frontieră, nimeni nu le răspundea la apeluri. „Cred că au schimbat sectorul sau sunt morţi”, spune Mihai Cantea. Era 3.40 dimineaţa când echipa şi-a început lunga călătorie înapoi spre casă. „Bineînţeles că este frustrant”, spune salvatorul. „Dar este de datoria noastră să verificăm”, adaugă el. De data aceasta, povestea a avut un final fericit, deoarece cei doi bărbaţi au fost recuperaţi a doua zi. Dar de la începutul războiului, şaisprezece oameni au murit deja pe înălţimi, iar alţi cinci sunt daţi dispăruţi de trei săptămâni. Aceştia nu au fost găsiţi niciodată, în ciuda apelurilor rudelor lor. Ucraineni de toate vârstele îşi încearcă norocul. Vârsta minimă pentru mobilizare este de 25 de ani, dar legea marţială le interzice bărbaţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani să părăsească ţara. Ce i s-a întâmplat lui Vladislav Duda este rodul unei minuni. Luna trecută, el a fost salvat în stare de hipotermie extremă, în timp ce îşi strângea pisicuţa la piept pentru a se încălzi. Acum se află într-o altă ţară europeană, a zecea etapă a unei călătorii care a început la Harkov în urmă cu câteva luni. A amânat mult timp dezertarea, de teamă să nu dea peste patrulele ucrainene. „Am preferat să aştept iarna, când era mai frig, înainte de a încerca traversarea”, spune bărbatul de 28 de ani. „În cele din urmă, am întâlnit doi băieţi şi am pornit la drum. Acolo sus, am mâncat cârnaţi şi kacea (un terci pe bază de cereale) şi am dormit în corturi”, povesteşte el. Micul grup a reuşit să ajungă pe versantul românesc al muntelui, cu ravenele sale, la o altitudine de peste 1.900 de metri. „Dar acolo, pantele erau mult prea abrupte. A trebuit să coborâm în poziţia şezând. Am sfârşit prin a cădea”, continuă Vladislav. Cei doi însoţitori ai săi au cerut ajutor, apoi au decis să îl abandoneze şi să îşi continue drumul. Vladislav a rămas singur, întins într-un coşciug de gheaţă, convins că aici călătoria sa se va termina. Pentru totdeauna. „Am crezut că nimeni nu va veni vreodată să mă caute şi că voi muri”, mărturiseşte el Dar Mihai Cantea l-a localizat în cele din urmă urmărind urmele de paşi din zăpadă. La faţa locului, a găsit un bărbat ud şi tremurând, aproape inconştient, care repeta „pisică, pisică” pentru a semnala prezenţa lui Peach, pisicuţa pe care o ţinea la piept ca pe o sticlă cu apă caldă. Salvatorii au înţeles „cut, cut” şi au crezut la început că suferă de o rană. Oricum ar fi, starea sa de sănătate a fost un motiv de mare îngrijorare, mai ales că erau condiţii meteorologice prea rele pentru ca un elicopter să poată decola. „A fost nevoie de optsprezece ore pentru a mă scoate pe o targă, dar nu-mi amintesc nimic”, spune supravieţuitorul. Doar că a fost un drum foarte lung. Cu toate acestea, fugarul nu are regrete. „Cel mai periculos lucru nu este să petreci opt zile în munţi, ci să mergi la război. Cunosc oameni care au murit la trei zile după ce au ajuns pe front”, spune Duda. Acest jurnalist anticorupţie, unul dintre puţinii care vorbeşte sub identitatea sa reală, spune că a fost de atunci ţinta unor comentarii abuzive postate pe internet în Ucraina. „Vreau să trăiesc, nu vreau să lupt pentru oameni corupţi”, le răspunde el celor care îl acuză că este un trădător. „Şi nu vreau să mă întorc în ţară atâta timp cât există corupţie”, adaugă Vladislav. Încă două ore şi Vladislav ar fi murit probabil, spune Dan Benga, şeful Salvamont Marmamureş. Salvatorul cu experienţă păstrează fotografii şi înregistrări video ale tuturor operaţiunilor. Cea mai lungă a durat 133 de ore. Cu acea ocazie, agenţia europeană Frontex a trimis chiar şi trei elicoptere. Patru oameni au fost salvaţi, şase au murit. Acesta a arătat apoi imagini cu un bărbat pe burtă, purtând doar pantaloni scurţi şi un tricou. „Faza finală a hipotermiei este caracterizată de o izbucnire irepresibilă de căldură. Înainte de a muri, acest bărbat îşi aruncase toate hainele puţin mai departe”, spune salvatorul. Cu toate degetele de la picioare amputate, Maksîm a plătit un preţ greu în munţi. Chiar la începutul războiului, el s-a mutat din Kiev pentru a se stabili aproape de graniţă. Când a primit o somaţie militară, s-a ascuns în pădure, unde a lâncezit mai bine de o lună. A plătit 2.000 de euro unui fost traficant de ţigări devenit contrabandist, care i-a spus pur şi simplu: „Este pe aici”. Şi-a stabilit tabăra de bază într-un adăpost de vânătoare, împreună cu alte trei persoane, printre care un fiu şi tatăl său. „Auzisem că trebuie să te deplasezi uşor. A fost o mare greşeală”, mărturiseşte bărbatul. Grupul a încercat de mai multe ori să treacă prin Pop Ivan, un vârf înfricoşător de 1.936 de metri. „Tatăl prietenului meu s-a prăbuşit, iar fiul său s-a dus să îl ridice şi să îl remorcheze înfigându-şi cuţitul Victorinox Swiss Army în gheaţă”, povesteşte Maksîm. În vârf, ei şi-au sunat familiile pentru a-şi lua rămas bun. Nu se ştie niciodată. „În timpul nopţii, tatăl prietenului meu s-a trezit. A spus că se duce să se mişte. L-am înconjurat pentru a-l încălzi, dar la 4 dimineaţa dispăruse. Am strigat peste tot, dar nu l-am mai văzut niciodată”, poveşteşte Maksîm. Cu inima strânsă, grupul şi-a continuat drumul, dar a făcut greşeala de a se abate spre sectorul Criva, care era cel mai periculos. Ce a urmat a fost un lung coşmar. După ce şi-a pierdut pantofii şi şosetele, Maksîm a mers desculţ ore întregi, uneori folosindu-se de mâini. Apoi a căzut pe o pantă. „Când m-am aşezat pe trunchiul unui copac am văzut tot sângele pe care îl pierdeam” de la glezne. Un alt rătăcit a reuşit în cele din urmă să transmită coordonatele. Maksîm a fost transportat cu avionul la spitalul din Baia Mare, oraşul românesc în care se refugiase şi familia sa, care sosise legal. „Aici am o şansă, în timp ce pe linia frontului nu am avut niciuna. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt în viaţă”, a declarat Maksîm pentru franceinfo. Degetele lui sunt complet necrozate şi negre precum cărbunele. Oasele călcâielor sale ies în evidenţă prin carnea roasă. Chiar şi astăzi, cea mai mică schimbare de temperatură îi face viaţa o suferinţă. „Nu mai am niciun muşchi sub picioare şi simt fiecare denivelare a solului”, dezvăluie ucraineanul. Paradoxal, însă, Maksîm a învăţat să iubească munţii, pe care i-a transformat în terenul de joacă neaşteptat al ultimelor sale ieşiri în familie, ca pe o remisiune. Când este întrebat despre o posibilă încetare a focului, el ridică din umeri. „Nu mă mai simt îngrijorat, nu mai este războiul meu”, răspunde el cu detaşare. „Lupt pentru familia mea, nu pentru ca oamenii să îşi umple buzunarele cu bani americani”, adaugă el. Trecerea prin munţi este atât de periculoasă, încât trei sferturi dintre dezertori preferă să traverseze înot râul Tisa, mai la vest, potrivit poliţiei locale. În acea dimineaţă, la punctul de frontieră Sighetu Marmatiei, femei şi bătrâni traversau râul pe jos, cu paşapoartele lor albastre în mâini. Muncitorii încearcă să repare pavajul, care a fost stricat de maşinile refugiaţilor. La începutul războiului, până la 5.000 de persoane treceau zilnic peste râu, faţă de 2.500 în prezent. Pe malul râului, mărginit de plopi şi sălcii, câteva camere de vânătoare sunt ascunse în copaci. La cea mai mică mişcare, acestea trimit fotografii şi o alarmă la centrul specializat al poliţiei de frontieră, sătul de alarmele false declanşate de pescari şi animale. Aflat în patrulare pe malul râului, Ştefan Grad, ofiţerul responsabil de sector, a fost frapat de silueta unui tânăr de 18 ani. „Îşi ţinea puţinele lucruri într-o pungă mică, era ud leoarcă şi îi picura apă din pantofii sport. Îşi pusese telefonul mobil într-un prezervativ, pentru a-l proteja”. Copleşit de stres şi adrenalină, a avut nevoie de secunde lungi pentru a-şi găsi paşaportul. „Părea foarte uşurat că eram acolo. Am un fiu de aceeaşi vârstă la universitate. Dar pentru acest copil, totul este dificil cu războiul. Chiar m-a emoţionat”, mărturiseşte poliţistul. Pe înălţimile din jur, mai multe vehicule sunt parcate cu camere cu termoviziune cu o rază de acţiune de şapte kilometri. Cu ochii lipiţi de ecran, agentul Varadi Roland face zoom în căutarea mişcărilor suspecte, mişcând un joystick. De asemenea, el se concentrează pe zone mai specifice, atunci când poliţia obţinE informaţii prealabile. „Am înregistrat sosirea ilegală a peste 22.000 de bărbaţi adulţi: 4.500 în primul an, 3.900 în al doilea şi 13.800 anul trecut”, explică Iulia Stan, purtător de cuvânt al direcţiei teritoriale Sighetu Marmaţiei. În aprilie anul trecut, vârsta de recrutare a fost coborâtă de la 27 la 25 de ani în Ucraina, ceea ce explică această evoluţie a sosirilor ilegale. Poliţiştii de frontieră colaborează cu serviciile naţionale de aplicare a legii şi cu agenţia europeană Frontex, care şi-a intensificat operaţiunea Terra. Inspectoratul General de Aviaţie al României a desfăşurat, de asemenea, elicoptere. Pe cer, acestea sunt recognoscibile după culoarea lor albastră, în timp ce cele ale Kievului sunt vopsite în verde. În orice caz, Ucraina urmăreşte foarte atent situaţia. „Nu vă riscaţi viaţa”, îndeamnă poliţiştii de frontieră pe reţelele sociale. „Platourile înalte ale Carpaţilor ucraineni sunt periculoase iarna”, avertizează ei. Arestările fugarilor şi ale contrabandiştilor sunt mediatizate în mod regulat, pentru a da un exemplu. Cu toate acestea, Iulia Stan dă asigurări că omologii săi de la Kiev nu îi cer numele dezertorilor. „Ei ştiu că noi respectăm legislaţia europeană” privind protecţia temporară, acordată la câteva zile după începerea războiului. Civilii şi soldaţii fugari se tem însă în continuare să nu fie prinşi. „Sunt căutat în Ucraina”, explică Artem, care şi-a adus bagajele în România după ce a traversat Tisa. „Poliţia a fost deja la mine acasă şi mă aşteaptă doisprezece ani de închisoare”, spune el. Din motive evidente, bărbatul de 40 de ani nu-şi divulgă numele. Îşi ia timpul necesar pentru a-şi evalua intervievatorii, apoi îşi spune povestea timp de peste o oră. Acest fost soldat a luptat luni şi luni după ce s-a înrolat voluntar în armată, chiar la începutul invaziei ruse. O înregistrare video îl arată la comanda unui vehicul blindat luat de la armata rusă, marcat încă cu litera „Z”, în aplauzele camarazilor săi. „A trebuit să luăm alimente şi haine de pe cadavrele soldaţilor inamici”, povesteşte el. În Bahmut, fostul profesor „a pus mine americane şi a dezamorsat mine ruseşti Pom-2 şi Pom-3”. De două ori, dispozitivele au explodat lângă el. „Medicii nici măcar nu au vrut să mă trateze”, spune el cu amărăciune, suferind încă de dureri de cap şi probleme de memorie. În primăvara anului 2024, în timp ce se afla în concediu, un camarad i-a spus că unitatea sa urma să fie trimisă la Ceasiv Iar, un oraş vizat de o ofensivă rusă. „Era clar că eram trimişi la moarte. Am cântărit avantajele şi dezavantajele şi am decis să plec”, spune el. A pornit la drum cu actele, telefonul şi câţiva bani. Apoi s-a îndreaptat spre râul Tisa, unde a reuşit să se sustragă patrulelor ucrainene şi să străpungă linia de apărare. „Sârma ghimpată este imposibil de tăiat, dar cu pregătirea mea militară, am reuşit să o desfac şi să creez o gaură”, explică el. Câteva secunde mai târziu, a ajuns pe celălalt mal, la Bocicoiu Mare, şi s-a ascuns în vegetaţie, unde şi-a uscat hainele. „Totul s-a întâmplat foarte repede”, spune el.. Artem îşi exprimă acum dezgustul. „Nu este vorba doar de război, ci şi de politică, corupţie...”, mărturiseşte bărbatul. El îi acuză pe ofiţeri că au confiscat plăcuţele de identificare ale camarazilor morţi în luptă, pentru a le încasa solda, în timp ce le spuneau familiilor lor că au dispărut. „Unii nu au vrut să lupte şi au plătit ofiţerii pentru a nu fi trimişi în prima linie. Aşa că eram mereu eu şi alţi câţiva, mereu aceiaşi oameni”, dezvăluie Artem. „Ofiţerii ne-au trimis ca şi cum am merge să culegem ciuperci, ştiind foarte bine că vom fi atacaţi”, adaugă el. Euforia din primele zile a făcut loc unei mari oboseli. „Personal, vreau ca acest lucru să înceteze şi ca toţi cei responsabili să plătească pentru ceea ce au făcut. Am decis să plec pentru că ofiţerii nu erau sinceri cu noi”, spune el. Uneori, încă se simte vinovat că nu îşi mai poate ajuta camarazii de arme în luptă. „De fiecare dată când îi sun, aud că mai mulţi oameni mor”, menţionează Artem. Între timp, chiar şi aici, la marginea României, luptele continuă să-i invadeze gândurile. „Îmi voi aminti mereu cadavrele din tranşee. În supermarket, tot ce trebuie să fac este să miros pentru a şti dacă carnea este proaspătă sau nu”, constată cu amărăciune Artem.