Covid-ul de lungă durată este o afecţiune serioasă şi de durată, care afectează milioane de oameni din întreaga lume, reducând semnificativ calitatea vieţii. Simptome precum oboseala, tulburări de concentrare („ceaţa mentală”) şi dificultăţile de respiraţie persistă luni sau chiar ani după infecţia iniţială, având un impact comparabil cu boli grave precum Parkinson sau accidentul vascular cerebral (AVC), potrivit unui nou studiu, relatează News.ro. Încă de la primul val al pandemiei de Covid-19 a devenit evident că anumite simptome persistau timp de mai multe săptămâni, ba chiar luni, după infectarea cu virusul. Acest fenomen, cunoscut acum sub denumirea de „Covid de lungă durată” (sau sindrom post-Covid-19), este caracterizat de un ansamblu de simptome care apar, în general, în decurs de trei luni de la infecţia iniţială şi durează cel puţin două luni. Majoritatea cercetărilor s-au concentrat pe descrierea simptomelor, cum ar fi oboseală, tulburări de concentrare („ceaţa mentală”) şi dificultăţi de respiraţie. Dar se cunosc mai puţin despre efectul lor asupra vieţii de zi cu zi. Într-un nou studiu, publicat pe 25 august în Australian Journal of Primary Health, cercetătorii subliniază că sindromul post-Covid-19 nu reprezintă doar o sursă de disconfort sau neplăcere, după ce persoanele afectate au declarat că această afecţiune le poate limita profund viaţa de zi cu zi. Acum, după ce pandemia a trecut, cei mai mulţi oameni asociază Covid-ul cu o afecţiune trecătoare, asemănătoare unei răceli, manifestată prin câteva zile de febră, durere în gât sau tuse, urmate de recuperare rapidă. Însă, pentru numeroase persoane, această poveste nu se încheie atât de simplu. Covid-ul de lungă durată afectează aproximativ 6% dintre persoanele infectate cu SARS-CoV-2 - noul coronavirus care provoacă boala -, cu peste 200 de simptome înregistrate. Pentru unii, durează doar câteva luni. Pentru „persoanele afectate pe termen lung”, simptomele persistă ani întregi. Oamenii de ştiinţă afirmă că amploarea problemei este dificil de evaluat, deoarece simptomele diferă considerabil de la o persoană la alta. Această variabilitate a simptomelor a generat dezbateri privind natura reală a Covid-ului de lungă durată, ce îl cauzează şi, în unele cazuri, dacă existenţa acestuia este reală. Însă, tot mai multe dovezi demonstrează că sindromul post-Covid-19 este o afecţiune reală şi gravă. Cercetările arată că acesta diminuează calitatea vieţii până la niveluri comparabile cu cele întâlnite în sindromul de oboseală cronică, AVC, artrită reumatoidă sau boala Parkinson. În noul studiu, o echipă de cercetători a intervievat 121 de adulţi din Australia care trăiesc cu Covid de lungă durată. Aceştia s-au infectat cu virusul între februarie 2020 şi iunie 2022, majoritatea având vârsta între 36–50 de ani. Cei mai mulţi nu au fost niciodată spitalizaţi şi şi-au gestionat boala acasă. Însă, după luni sau chiar ani, continuau să se confrunte cu dificultăţi în îndeplinirea activităţilor cotidiene pe care altădată le realizau fără efort. Pentru a înţelege impactul sindromului post-Covid, cercetătorii le-au cerut participanţilor să completeze două chestionare utilizate pe scară largă în cercetarea medicală pentru a măsura dizabilitatea şi calitatea vieţii - Scala OMS de Evaluare a Dizabilităţii (WHODAS 2.0) şi Chestionarul de Sănătate Short Form (SF-36). Aceste chestionare reflectă în mod fidel perspectiva şi experienţa directă a persoanelor evaluate. Spre deosebire de examinări imagistice sau analize de sânge, ele arată ce înseamnă simptomele pentru viaţa de zi cu zi. Rezultatele au fost izbitoare. Persoanele cu Covid de lungă durată au raportat un nivel de dizabilitate superior celui înregistrat de 98% din populaţia generală a Australiei. În plus, 86% dintre acestea au depăşit pragul asociat dizabilităţii severe, faţă de doar 9% în rândul populaţiei generale. În medie, persoanele afectate au raportat dificultăţi în desfăşurarea activităţilor zilnice timp de aproximativ 27 de zile pe lună, iar în jur de 18 zile au fost complet lipsite de capacitatea de a funcţiona normal. Sarcini simple, precum alimentaţia sau îmbrăcatul, au fost mai puţin afectate, însă activităţi mai complexe, de la treburile casnice la interacţiunile sociale, au fost grav afectate. Deşi majoritatea îşi puteau acoperi nevoile de bază, participarea lor la viaţa de familie, la locul de muncă şi în comunitate era considerabil restrânsă. Calitatea vieţii acestora a fost, de asemenea, grav afectată. Nivelurile de energie şi viaţa socială au fost cel mai afectate, reflectând modul în care oboseala şi tulburările de concentrare afectează activităţile, relaţiile şi conexiunile comunitare. În medie, scorurile generale ale calităţii vieţii au fost cu 23% mai mici decât în populaţia generală. Cercetări internaţionale arată tipare similare. Un studiu realizat în 13 ţări a constatat niveluri similare de dizabilitate. De asemenea, a constatat că femeile aveau scoruri mai mari ale dizabilităţii decât bărbaţii. Întrucât dizabilitatea cauzată de sindromul post-Covid are multe faţete şi poate varia mult în timp, nu se încadrează în modurile tradiţionale de furnizare a asistenţei medicale pentru afecţiuni cronice. O altă perspectivă a acestui studiu este importanţa rezultatelor auto-raportate de pacienţi. Covid-ul de lungă durată nu are un test de diagnostic, iar oamenii raportează adesea că profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt sceptici cu privire la simptomele lor şi impactul acestora. Cu toate acestea, studiul a evidenţiat că autoevaluările pacienţilor privind recuperarea lor au reprezentat un predictor puternic al nivelului de dizabilitate şi al calităţii vieţii. Acest fapt confirmă că auto-raportările nu sunt simple „poveşti”, ci indicatori relevanţi şi de încredere ai stării de sănătate. În plus, ele surprind aspecte pe care testele medicale nu le pot reflecta. Spre exemplu, oboseala nu înseamnă doar senzaţia de a fi obosită, ci poate implica pierderea concentrării la volan, renunţarea la activităţi îndrăgite (hobby-uri) sau distanţarea de prieteni apropiaţi. „Cercetarea noastră evidenţiază faptul că sindromul post-Covid-19 afectează profund vieţile celor diagnosticaţi: le perturbă planurile de viitor, le fragmentează relaţiile şi generează dificultăţi zilnice care se răsfrâng asupra familiei, locului de muncă şi comunităţii. Ştim acum că în cazul comunităţilor vulnerabile acestea sunt expuse unui risc şi mai mare de a resimţi consecinţele în lanţ ale acestei afecţiuni, iar ignorarea gravităţii şi amplorii sale ar putea amplifica inegalităţile existente şi accentua impactul negativ", scriu autorii Danielle Hitch, conferenţiar universitar la catedra de Terapie Ocupaţională, de la Universitatea Deakin, Genevieve Pepin, profesor la School of Health and Social Development, de la aceeaşi universitate şi Kieva Richards, lector universitar în terapia ocupaţională la Universitatea La Trobe, din Australia, într-un articol publicat pe 24 august, în The Conversation. Potrivit acestora, este esenţială dezvoltarea unor servicii centrate pe experienţa reală a pacienţilor, astfel încât să fie redobândite nu doar sănătatea, ci şi demnitatea şi implicarea lor activă în viaţa de zi cu zi. În acest sens, autorii subliniază necesitatea unor programe de reabilitare şi sprijin care să depăşească sfera îngrijirii medicale clasice, oferind soluţii pentru gestionarea oboselii, precum organizarea activităţilor într-un ritm adaptat capacităţii fizice a fiecăruia dintre aceşti pacienţi, şi economisirea energiei prin evitarea suprasolicitării. Angajatorii ar trebui să creeze condiţii adaptate persoanelor afectate, prin reducerea orelor de lucru, ajustarea sarcinilor şi stabilirea unor măsuri flexibile de acordare a concediului. În acelaşi timp, autorii subliniază şi acordarea de sprijin necesar acestor persoane pentru refacerea legăturilor sociale. „Toate aceste lucruri presupun evaluări atente şi tratamente adaptate fiecărui pacient, iar un prim pas fundamental îl reprezintă ascultarea atentă a acestor pacienţi şi validarea experienţelor trăite de aceştia”, au concluzionat aceştia.