Occidentul nu este pregătit în acest moment pentru un război de uzură convențional (fără arme nucleare) cu Rusia, conform unei ample analize realizate de Institutul pentru Studii Strategice de la Londra (RUSI). Și asta pentru că țările vest-europene continuă să aibă o atitudine „cavalerească” greșită, bazată pe ideea - complet contrazisă de realitatea războiului din Ucraina - că războaiele viitorului vor fi „scurte și decisive”. Momentan, Occidentul se pregătește doar „militar”: vedem astfel ample manevre militare ale NATO: strategii Alianței exersează diverse „jocuri de război” care se încheie de regulă după circa o lună de exerciții și antrenamente dure. Doar că războiul - mai ales unul cu Rusia - nu se va termina după o lună (presupunând că, printr-un miracol, nu se va ajunge la lovituri nucleare). El va continua. Ce ne facem atunci? Trebuie să începem să ne pregătim (inclusiv) pentru scenariul unui astfel de „război de uzură”. Concomitent, în Ucraina, trupele Kievului beneficiază de un mic răgaz, deși experții militari se tem că aceasta e doar „liniștea dinaintea furtunii”: toate semnele arată că Rusia pregătește o amplă ofensivă în această vară. În primul rând, un conflict „de uzură” are prostul obicei de a fi profund „contraintuitiv”, comparativ cu mult mai clasicul „război de manevră” (pe care forțele NATO încă îl mai exersează în manevrele militare). Apoi, după cum sugerează și numele, războiul de uzură durează mult. Asta înseamnă - aproape matematic - că tabăra care dispune de mai multe resurse umane și de o capacitate economică și industrială superioară va câștiga, în cele din urmă. Cel mai bun exemplu în acest sens a fost Primul Război Mondial (și da, fix acest exemplu ne arată ironia istoriei de a închide niște cercuri la anumite intervale de timp - în cazul de față, 100 de ani). Victoria depinde astfel de o planificare atentă, combinată cu o dezvoltare încă pe timp de pace a unei baze industriale puternice, concomitent cu punerea la punct a unui sistem bine pus la punct de mobilizare a populației. Managementul eficient al tuturor aceste resurse înclină balanța în favoarea câștigătorului. Putin a furat deja startul și își trece în momentul de față armata rusă printr-un morbid proces de „reformă”: ofițerii și militarii sunt căliți direct în focul luptei în mod sângeros și brutal: „If he dies, he dies”, cum sună o binecunoscută replică a unui personaj „sovietic” dintr-un film de acțiune al anilor 1980. Una din marile îngrijorări a experților militari britanici pleacă tocmai de aici: după doi ani de război crâncen, ofițerii și subofițerii armatei ruse au devenit deja „veterani” care au ars etapele și s-au „specializat la locul de muncă”. Analiza RUSI arată că Occidentul (Europa de Vest mai mult, SUA, mai puțin) nu stă deloc bine la capitolul „generarea de forțe” - o componentă esențială unei armata angrenate într-un război de uzură. Ce înseamnă asta? În toate armatele lumii există un militar esențial: subofițerul (sau „gradat” sau „NCO” - „Next in Command Officer”). El e „coloana vertebrală a armatei”, el asigură liantul între ofițeri și trupă. El e militarul greu încercat, care știe, la o adică, meserie. Armatele NATO, de pildă, sunt armate de profesioniști. O armată de profesioniști are însă o problemă, în caz de război de uzură: Instruirea pentru un gradat/subofițer/NCO la standarde NATO ia, de regulă, 3 ani (pentru a deveni „squad leader”, ori comandant de grupă) și chiar 7 ani (pentru a ajunge „platoon leader” sau comandant de pluton). Or, într-un război de uzură, se presupune că vei avea pierderi mari. Pierderea unui număr mare de subofițeri e devastatoare, ei fiind niște militari „de linia întâi” cu experiență și greu de înlocuit pe câmpul de luptă. Recruții, proveniți din civili, cu 3-6 luni de antrenament devin efectiv carne de tun în lipsa unui NCO cu experiență. Citește și: Șocul pe care strategii NATO l-au avut când au simulat un război cu Rusia. Ben Hodges: „Avem zero experiență în această privință” Pur și simplu nu poți pune un „civil” cu maximum 6 luni de pregătire militară și să te aștepți să aibă aceleași rezultate cu ale unui „fost” care avea ani de zile de pregătire intensă, pe aceeași fișă a postului. Sau poți, dacă vorbim de armata rusă. Fosta URSS și-a construit armata fix în vederea unui conflict pe scară largă cu NATO, arată analiza RUSI. Astfel, spre deosebire de sistemul NATO (armată de profesioniști), în fosta URSS armata „obligatorie” era de 2 ani. Rezultatul: nu vei avea subofițeri la standarde NATO, dar vei beneficia de o masă uriașă de subofițeri rezerviști cu o experiență de „armată brutală” de 2 ani, soviet style. În plus, experiența a arătat că în vreme de război, „veteranii” care supraviețuiesc primului an dobândesc „prin foc” toate calitățile pe care le-ar fi obținut pe timp de „pace” în 3-7 ani un NCO. Un al treilea model (pe lângă armata 100% de profesioniști și cea din 100% recruți), mai există și un al treilea model, care prezintă un „mix” între cele două: un corp de bază de profesioniști dublat de o rezervă consistentă de cadre cu pregătire militară. RUSI arată că Europa nu stă deloc bine la acest capitol. Și nici România nu stă deloc - dar deloc - bine. Întrebat dacă legea privind stagiul militar voluntar reprezintă o soluţie la problema resursei umane din Armată sau sunt necesare şi alte măsuri complementare, expertul militar Hari Bucur-Marcu a precizat: „E o improvizaţie. Dacă ar fi fost o treabă serioasă, în 2007, când s-a făcut trecerea de la armata de conscripţie la armata de profesie ar fi trebuit să treacă instantaneu şi rezerva armată de la rezerva de conscripţie la rezerva de profesie. Nu au făcut-o, sunt 17 ani de atunci. Şi de aceea au constatat, acum când au nevoie de forţe, pentru că în NATO sunt mai multe categorii de forţe, sunt forţele gata imediat, gata de luptă într-un timp foarte scurt, unele cu un timp mai lung şi rezerva care să fie gata de a intra în luptă, după un an, poate şi mai mult, de la alarmare, de la chemarea sub arme. Ei bine, partea asta pentru misiuni îndepărtate sau înlocuirea forţelor care, deja, s-au uzat pe câmpul de luptă, pentru aşa ceva noi nu avem forţele de luptă constituite. Şi nu le avem pentru că nu a funcţionat rezerva, nu au avut grijă nici să facă legislaţia care trebuie” Până la declanșarea războiului din Ucraina, războiul de uzură era o excepție. Acum el a devenit regula. Fix la asta duce un conflict între două tabere apropiate tehnologic, care dispun de resurse umane și industrială. Și care, evident, dispun și de ajutoare externe consistente pentru continuarea războiului (Rusia, ajutoare de la Iran și Corea de Nord, Ucraina, ajutoare de la țările NATO). În prezent, în Ucraina, rușii continuă să obțină câștiguri teritoriale minime, cu costuri mari (militari morți sau răniți pe câmpul de luptă, tehnică militară distrusă), arată Foreign Policy. Ucrainenii înregistrează și ei pierderi pe care le înlocuiesc însă mult mai greu (legea mobilizării e în continuare blocată în parlament, ajutoarele militare occidentale - în special munițiile de artilerie - sunt și ele pe sponci). „Pentru Ucraina, cu o populație care e mai puțin de o treime din cea a Rusiei, e mai dificil să-și mobilizeze forțele de care are nevoie”, arată Foreign Policy. „Războiul nu e însă doar despre trupe ci și despre continua livrare de armament. Rusia procură drone din Iran și crește aprovizionarea cu muniție de artilerie și rachete din Coreea de Nord. Ucraina e dependentă de furnizările de armament și sprijinul financiar din Europa și SUA”. Momentan, nici în Rusia nu s-a decretat o nouă mobilizare (pe lângă cea din toamna lui 2022), armata rusă anunțând în toată această perioadă că și-a completat efectivele cu „voluntari” (mulți dintre ei pușcăriași folosiți în infamele „batalioane de carne” sau unități de asalt Z). Interesant este că, între timp, Kremlinul și-a schimbat retorica și declară, fără echivoc, că Rusia e „în stare de război”, după ce Occidentul s-a aliat cu partea ucraineană. O „stare de război” ar putea creea astfel premisele unei noi mobilizări. Momentan, situația pe linia frontului ucrainean rămâne imprevizibilă: rușii nu au reușit o străpungere decisivă, iar liniile apărării ucrainene sunt tot mai „subțiate”, în timp ce trupele Kievului sunt în criză tot mai mare de muniții și oameni. Sosirea primăverii ar putea da un răgaz mult-așteptat trupelor ucrainene, arată The Economist. Primăvara în Ucraina vine cu ploi și cu păcătosul sezon de „rasputița” care transformă câmpiile în mocirlă care face extrem de dificile manevrele militare. Dar primăvara nu va dura. La vară, experții militari se tem că urmează greul pentru Ucraina, odată cu declanșarea unei noi ofensive ruse. Experții militari finlandezi au numărat deja efectivele a aproape 10 armate ruse desfășurate pe întreaga linie a frontului ucrainean. Într-un război de uzură, ducerea ostilităților depinde mai puțin de geniul militar și mai mult de dezvoltarea economică și baza ta industrială de care dispui. Un război de uzură se bazează mai puțin pe obsesia „cuceririlor teritoriale” și mai mult pe lovituri în „adâncimea strategică” a adversarului, care să-i vizeze resursele și baza industrială a acestuia. Pe scurt, victoria va aparține celui cu o economie, doctrină și structură militară superioare. Dacă Occidentul se gândește serios la un conflict cu Rusia, trebuie să-și revizuiască capacitatea industrială, doctrina de mobilizare a forțelor și a mijloacelor prin care să poate duce un război de uzură, se arată în analiza RUSI. Astfel, strategii militari NATO nu ar mai trebui să se bazeze doar pe rezultatele jocurilor de război care vizează ostilități pe durata unei luni în speranța că războiul se va termina fix după acea lună. „Arta războiului” în cazul unui război de uzură e diferită de „arta războiului” în cazul războiului de manevră - Secretul succesului stă aici în capaciatea industrială - care să permită „regenerarea„ echipamentului pierdut pe câmpul de luptă, „adâncimea strategică” (capacitatea de a „absorbi” din șocul înfrângerilor din prima fază și de a înlocui pierderile umane). Operațiunile militare sunt dictate de capacitatea de înlocuire a pierderilor și generarea de noi unități, mai degrabă decât manevrele tactice. Obiectivul: distrugerea în adâncime a bazei industriale și a resurselor, mai degrabă decât cucerirea de teritorii. Obsesia de a cuceri teritorii - într-o confruntare cu un inamic egal - e, conform RUSI, o strategie extrem de riscantă care îți consumă resurse - vezi contraofensiva ratată a ucrainenilor din vara anului trecut. Războaiele sunt câștigate de economiiile și industriile statelor implicate. Câștigă cine mobilizează mai rapid și mai eficient. Și cine produce mai mult, mai repede, mai bine și mai ieftin. Analiza RUSI identifică și o problemă în cazul bazei industriale europene, care se bazează pe livrarea de componente esențiale produse în țări terțe unde a fost externalizată producția, deoarece forța de muncă e mai puțin costisitoare. E mai ușor să „masezi focul” decât trupele (vezi problemele ucrainenilor de pe linia frontului care, în lipsă de artilerie, sunt nevoiți să contraatace cu infanteria pentru a respinge atacurile rușilor, ceea ce duce la pierderi mai mari în cazul lor) Nu mai poți face manevre cu forțe mari - te vede drona. Nu mai poți pune trupele în „raioane de concentrare”. Vine HIMARS-ul ucrainean. Sau Krasnopolul rusesc. Trecerea la ofensivă se face doar după ce ai distrus capacitatea de producție a adversarului care nu-și mai poate înlocui astfel pierderile de pe câmpul de luptă și intră în criză de muniții. Abia apoi ataci masiv cu scopul de a rupe decisiv linia frontului.