11 august 1456 este consemnată în istorie ca fiind ziua în care Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, a decedat în tabăra militară din Zemun, Belgrad. Acesta a decedat la scurt timp după ce a obținut una dintre cele mai mari victorii ale creștinilor împotriva invadatorilor otomani. Chiar și sultanul Mahomed al II-lea, conducătorul oastei otomane i-a adus la moartea lui Iancu un omagiu: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”. După victoria creștinilor la Belgrad, s-a instaurat o perioadă de 70 de ani de relativă liniște la granița de sud-est a Regatului Ungariei. Iancu de Hunedoara este înmormântat în Catedrala Romano Catolică din Alba Iulia, ”Sfântul Mihail”. Lăcașul deține două recorduri: este cea mai veche și totodată cea mai lungă (93 m în ax) catedrală din România. Sarcofagul se află la intrarea în catedrală, pe partea dreaptă, în colaterala sudică, în apropierea unei scări renascentiste. Pe sarcofagul de piatră al voievodului sunt ilustrate scene de luptă și inscripția ‘S-a stins lumina lumii ‘. Unii specialişti sunt de părere că locul în care s-ar afla înmormântat Iancu de Hunedoara nu ar coincide cu cel unde este amplasat în prezent sarcofagul. Acesta ar fi fost mutat de mai multe ori de-a lungul veacurilor, pentru ca rămăşiţele să nu fie profanate în timpul diverselor invazii. În dreapta şi stânga monumentului funerar al lui Iancu de Hunedoara se află cel al fratelui său, Ioan, mort la 1442, şi al fiului său, Ladislau (Laszlo) decedat la 1458. Pentru victoria sa împotriva turcilor, la Belgrad, papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind ”cel mai fericit moment al vieţii sale” şi a decretat, printr-o bulă papală emisă pe 6 august 1456, ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare zi la ora 12.00, ”până la sfârșitul veacurilor”. Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului. Victoria acestuia la Belgrad, împotriva armatei turce condusă de Mahomed al II-lea în anul 1456, i-a adus recunoştinţa întregii lumi catolice. A fost un moment de cotitură în istoria umanității, așa cum o știm astăzi. Sultanul Mahomed al II-lea a mobilizat, pentru cucerirea Belgradului forţe impresionante: circa 150.000 de soldaţi, o artilerie de asediu superioară celei folosite împotriva Constantinopolului şi o flotă ce urma să acţioneze pe Dunăre (60 – 65 de galere şi circa 150 de vase mai mici). Iancu de Hunedoara şi-a întărit garnizoana cetăţii cu 5.000 de mercenari. Cu sprijinul călugărului franciscan Ioan de Capistrano, care a desfăşurat o intensă propagandă pentru o nouă cruciadă antiotomană, Iancu a reuşit să ridice o oaste de circa 30.000 de oameni, în cea mai mare parte vlahi şi sârbi ortodocşi, şi o flotă improvizată formată din 200 de vase. ”Din 4 iulie 1456, timp de câteva zile, artileria otomană, compusă din 300 de tunuri, a bombardat zidurile oraşului, încercând blocarea aprovizionării acestuia pe Dunăre, cu ajutorul flotei fluviale. La 14 iulie, flota creştină ataca vasele otomane distrugând şapte galere mari şi mai multe mici, provocând dispersarea acestora şi reuşind aprovizionarea cetăţii. În zilele următoare, forţele terestre comandate de Iancu au reuşit să spargă blocada otomană în zona Zemunului, ocupând poziţii favorabile. La 21 iulie, sultanul a încercat să forţeze victoria printr-un asalt general. De două ori turcii au reuşit să pătrundă în oraş, dar au fost respinşi. Al treilea atac asupra podului care asigura intrarea în fortăreaţa a fost respins de trupele comandate de Capistrano. Asupra turcilor care puseseră scări de asalt pe ziduri a fost aruncată apă clocotită şi materiale inflamabile. Noi şi noi detaşamente de „cruciaţi” soseau pe Dunăre în cetate şi, spre seară, au trecut la contraatac, oraşul fiind despresurat. La 22 iulie, armata creştină a trecut Sava, dezlănţuind atacul general. Tunurile turcilor au fost capturate şi folosite împotriva armatei sultanului, care a fost rănit de o săgeată, fiind salvat de aga ienicerilor, Hassan, care şi-a dat viaţa protejându-l pe sultan cu propriul trup. La 23 iulie, turcii s-au retras în degringoladă, părăsind tabăra, lăsând în urmă o pradă uriaşă şi foarte mulţi morţi (circa 24.000, după sursele creştine, în timpul asediului, cărora s-au adăugat alţii, în timpul retragerii) şi prizonieri (circa 4.000). Creştinii au pierdut relativ puţini oameni, circa 3.000 – 4.000”, afirmă istoricul Camil Mureşan în cartea „Ioan de Hunedoara şi vremea sa“. Concepţia strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forţe defavorabil creştinilor.