Sunt multe analogii care se pot face între modul în care funcționează țara/statul și diverse alte entități. Aleg astăzi să fac o astfel de analogie între stat și o companie (o firmă). O companie mare, cu multe departamente și mulți angajați – mai mult sau mai puțin cinstiți. O companie care trebuie să livreze încontinuu, ca să nu între în colaps. Aud deseori în spațiul public o dorință exprimată clar: “să vină marele reset, să o luăm de la zero”. De la zero, cu un stat 100% funcțional și 100% cinstit. Trecând peste utopia exprimării, îndrăznesc să afirm că statul – așa cum e el – nu poate întra în colaps. Așa semi-funcțional și condus de grupuri de interese cum e, asigură niște drepturi și libertăți fundamentale care în lipsa lui (a statului) n-ar exista. Dreptul la proprietatea privată, de pildă. La educație. La muncă și la protecția muncii. La liberă exprimare. La viață și la integritatea fizică și psihică. Asta, dacă e să enumăr doar câteva. Prin urmare, statul nu se poate “reseta” de pe o zi pe alta, indiferent cât de mult ne dorim asta. Imaginează-ți o companie imensă, care activează într-un domeniu anume. Să presupunem – de dragul poveștii – că livrează servicii (drepturile menționate mai sus). Compania are foarte multe departamente care – în timp – au devenit foarte opace. Colaborează doar atunci când sunt forțate – deși ar trebui să colaboreze mereu, în interesul clientului final (al cetățeanului pentru care livrează). Departamente care se urăsc, se sabotează și lucrează doar pentru interesul propriu. Departamente care sunt deseori conduse de oameni care n-au nici pe departe calificările necesare pentru așa ceva, dar încasează niște salarii uriașe – așa că principala lor preocupare este să-și păstreze beneficiile. Ca și când n-ar fi de ajuns, unele dintre aceste departamente se sabotează și pe plan intern. Unii vând hârtia destinată imprimantelor, alții vând cablurile din birou, alții duc acasă rafturile pentru acte pe motiv că “nu erau folosite”. Unii ponteaza zeci de ore “lucrate” săptămânal doar așa, că să-ncaseze salariul pentru ele. Alții inventează posturi noi în companie, pentru cunoștințe și familie – știind că-i un loc călduț acolo. Toate astea in timp ce șefului nu-i pasă, sau alege sa fie participant la intreținerea haosului – pentru propriile beneficii. Practic, e o harababură de nedescris – dar una parțial funcțională. Iar partea funcțională e asigurată de cei care, totuși, muncesc – în fiecare astfel de departament. Departamentul respectiv e o rotiță din marele sistem. Dacă rotița se oprește sau dispare cu desăvârșire, sistemul încetinește și/sau se blochează. Dacă e înlocuită conducerea peste noapte, atunci noua conducere moștenește o încrengătură de “combinații” pe care va trebui s-o descâlcească *fără a opri activitatea departamentului*. Așa că noua conducere, oricât ar fi de bine intenționată, trebuie să înceapă cu lucrurile mici care le încurcă pe cele mari. Să se asigure că hârtia imprimantelor nu mai e furată și să-i înlocuiască treptat pe cei care o furau. Să inventarieze cablurile din birou și mobilierul. Să monitorizeze atent sistemul de pontaj, că să oprească plata orelor fictive. Să verifice fișa postului pentru fiecare angajat în parte, să vadă cine e acolo doar “de umplutură” și să desființeze postul dacă asta se impune. Să facă toate astea într-un mediu ostil, în care angajații urăsc nouă conducere, pe motiv că “uite, vine ăsta să ne strice nouă combinațiile”. Mulți dintre angajații corupți nu vor dori niciodată să înțeleagă nevoia reformei – din simplul motiv că ei își urmăresc doar propriul beneficiu. Vor merge înainte cu scuza “noi așa am făcut de când ne știm, uite că așa fac și alții, ce-ți trebuie ție să schimbi paradigma fix acum, lasă-ne, că ne descurcăm”. Reforma cere timp, reziliență și susținere din partea tuturor – inclusiv a clientului final. Adică inclusiv din partea cetățeanului, în analogia noastră. … adică, atunci când schimbăm punctul de referință și trecem de la nivel de departament la nivel de companie. Sau – în contextul analogiei noastre – de la nivel de minister la nivel de țară. Se complică din cauză că reformarea tuturor departamentelor nu e posibilă în același timp. Nu există suficient suflu proaspăt pentru asta. Și-atunci se face treptat, departament cu departament. Asta înseamnă că departamentele vor fi forțate să colaboreze. Ba mai mult, să fie și productive – în contextul în care unele vor fi deja pe drumul spre reformă, iar altele vor rămâne (cel puțin pentru o vreme și din cauză că “au spate”) încremenite în timp. Totodată, înseamnă că proaspăta echipă de management – oricât de bine intenționată ar fi – înaintează (cel puțin la început) cu bolovani atârnati de picioare, că n-are de ales. Sigur, aici merită menționat că respectiva companie – cu toate problemele ei interne – trebuie să performeze și într-un context internațional, alături de alte companii care au alte probleme, la rândul lor. Dar se complică exemplul prea mult și se pierde esența. Un singur lucru contează: ca reforma să înceapă și să nu se oprească, indiferent de obstacole – până atunci când compania va ajunge să lucreze în beneficiul deplin al clientului final. Adică al cetățeanului cu drept de vot. În cele din urmă, politica e făcută de politicieni, care vin din rândurile celor pe care-i reprezintă. Intrarea în politică și încercarea de-a schimba ceva e mereu o opțiune. Sau cel puțin încercarea de-a pune umărul la una dintre schimbările aflate în curs. Și… nu, articolul prezent nu ține partea niciunui politician în mod deosebit.